Unde să ne mai ascundem când fugim de noi? Aşa zic versurile unui cântec al zilelor noastre. Se întâmplă uneori/deseori că atunci când vrei să deschizi o fereastră pentru a primi razele soarelui în casă să vezi că soarele nu poate intra din cauza ceţii ce-i estompează lumina şi căldura. Îl vezi printre valurile reci ale ceţii ce aminteşte poate de primordialul pământ netocmit şi gol unde încă lumina şi căldura nu îşi făcuseră casă pentru găzduirea vieţii.
Răceala negurii cuprinde uneori şi pe cele exterioare şi pe cele interioare. Şi dacă la cele exterioare bruma de ţoale uneori încearcă să atenueze frigul, la interior, goliciunea golului neumplut al amărăciunilor ce vin în valuri de ceaţă rece aduce cu sine burniţa lacrimilor amare ce cad în amestecul neomogen al ţărânei din care suntem plăsmuiţi.
Plânsul firesc al naturii ce-şi spală prin ploi şi zăpezi haina murdărită de cei pe care-i hrăneşte neîncetat de mii de ani se contopeşte cu lacrimile care ard, cu lacrimile care tac ori strigă în căderea lor către urechile surde ale celor ce nu ştiu să plângă nici măcar cu lacrimi fireşti.
Şi frigul cuprinde încet-încet întreaga simţire. Uneori răceala împiedică mâinile să se întindă spre a prinde alte mâini, iar ceaţa orbeşte cu lumina-i difuză ochii care caută spre geana de lumină ce ar putea aduce un strop de căldură, de bucurie.
Acum vreo două mii de ani, într-o grădină, într-o noapte friguroasă în care Dumnezeu întrupat era prins în răceala zgomotoasă a celor ce voiau să judece Adevărul prin minciună, un om se lepăda de trei ori de Lumina ce-i fusese călăuză. Noroc cu cocoşul, nevinovata conştiinţă ce a cântat cu putere în tăria nopţii ce întunecase ochii ce trebuiau să vadă lumina.
În ceaţa rece şi întunecată ce vine în valuri stranii cu burniţa încercărilor trebuie să ascultăm de glasul conştiinţei ce vrea să umple golul dezgolit al sufletului. Atunci, acum două mii de ani, unul a ieşit afară din curte şi a plâns cu amar.
De multe ori doar ieşind afară din curtea închisă cu mărăcinii suferinţelor putem prinde o rază de soare. Dincolo de gardul efemer al ceţii se află lumina şi căldura. Dincolo de burniţa amară a lacrimilor de suferinţă se află roua minunată ce dă sclipire vie ochilor iubitori de lumină.
N-am unde să fug de mine. Închid fereastra şi privesc dincolo de ceaţă. Soarele se vede timid. Sunt sigur că va străluci cu putere când voi ieşi din casă, ştiu sigur că nimic nu va rămâne netocmit şi gol. Dincolo de fereastra ochilor noştri obosiţi de ceaţa încercărilor se află lumina cea caldă a odihnei.
