De câteva ori am vrut să scriu blogul şi aproape de tot atâtea ori m-am oprit din scris. Motivul? Am zis că poate lumea e sătulă de astfel de subiecte şi că altele sunt priorităţile oamenilor din ziua de azi. Dar, am zis că ce e scris, rămâne scris. Că ştiţi şi voi, verba volant …… . Prima duminică a postului mare este numită a Ortodoxiei. Poate că ştiaţi, poate că nu. E ziua în care iconoclasmul a fost învins. E ziua în care chipul divin a zâmbit din nou, ca la înviere, celor care au dorit mereu să-l vadă pe Dumnezeu. Adam şi Eva l-au văzut pe Dumnezeu şi s-au împărtăşit de slava în grădina raiului. Sunt convins că le-a rămas în minte pentru toată viaţa chipul divin. Cu siguranţă că le-a descoperit şi urmaşilor acest lucru, cu siguranţă că ei au întrebat despre Dumnezeu. Ioan ne spune ne spune că pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată. Dar, acest lucru a fost doar provizoriu, pentru că tot Ioan ne descoperă alt ceva „ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii, şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă, ce am văzut şi am auzit, vă vestim şi vouă” I Ioan I, 1-3 Într-o discuţie cu Mântuitorul, Filip îi zice „arată-ne nouă pe Tatăl”. Iar Mântuitorul îi răspunde blând „de atâta timp sunt cu voi şi nu m-aţi cunoscut. Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl din ceruri. Eu şi Tatăl Una suntem.” Ce nu se înţelege astăzi. Nu se înţelege faptul că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său. Nu se înţelege că Dumnezeu, când s-a întrupat a luat chipul omului, care de fapt este chipul său pus în om. Nu se înţelege că icoana (prosopon=faţă în limba greacă, de unde şi prosopul, pentru şters faţa) este chipul, faţa lui Hristos, faţa arătată de Dumnezeu lumii. Nu se înţelege că dacă Hristos s-ar fi întrupat în acest secol, lumea l-ar fi filmat şi pozat. Atunci, exista doar pictura. Nu se înţelege că Biserica nu învaţă închinarea la materialul icoanei ci la ceea ce reprezintă ea. Aşa cum la drapelul patriei nu cinstim mătasea ori vopseau lui, ci simbolul lui pentru noi ca cetăţeni. Ori dacă ne uităm la pozele unor persoane dragi plecate dintre noi, dar nu numai, nu înseamnă că apreciem hârtia pozei ci pe cei ce sunt reprezentaţi în ele. Sfântul Ioan Damaschin spunea „eu nu mă închin materiei, ci Creatorului materiei, Care pentru mine S-a făcut material și a binevoit să sălășluiască în materie, Care prin materie a înfăptuit mântuirea mea”. De fapt, voiam să vă spun că prima icoană din lume a fost omul. El este primul chip făcut după chipul perfect. Poate că trupeşte acest lucru nu este uşor de înţeles, când oamenii se diferenţiază între ei. Dar, privind mai atent, putem constata cu uşurinţă că de fapt suntem la fel. Icoanele sunt reprezentări ale unor persoane sau momente din viaţa mântuirii. Ele pot fi pagini din istoria mântuirii în formă artistică. Icoanele sfinţilor sunt dovadă a faptului că se poate, că putem fi imortalizaţi, înveşniciţi cu chip divin nestricăcios. Nu stricaţi chipul lui Dumnezeu din voi. Nu trebuie să fiţi fără chip. Păstraţi-l, poate vreodată va fi icoană.
