Intotdeauna am fost convinsa de infinitatea timpului,de faptul ca voi avea suficient timp sa-mi duc la îndeplinire planurile,sa îndrept ceea ce era de corectat,sa muncesc,sa zambesc,sa iubesc,sa-mi umplu sufletul cu mici bucurii.
Când oare s-a schimbat asta??? O vreme am avut impresia ca doar eu resimt atât de acut asta,ca doar eu ma simt sufocata de „micimea „ timpului.Ma simt precum Ana lui Manole,zidita si înghesuita ca într-o cuşca,într-o permanenta criza de timp.Am vazut ca sunt si alte persoane care simt acelasi lucru.
Simt ca ma sufoc,ca am devenit un robot care face totul mecanic,asta fiind valabil cand e nevoie doar de stiinta si nu de implicare afectiva.Oare ziua nu mai are 24 de ore,1440 de minute ori 86400 de secunde?
Unde sa fi disparut acele ore în care visam,zâmbeam,ori ma bucuram de compania placuta a oamenilor dragi?Acei oameni a caror prezenta îmi faceau existenta frumoasa,oameni pe care abia mai apuc sa-i salut,iar daca mai reusesc sa primesc si raspunsul la întrebarea „Ce mai faci?” e deja o realizare.
E o senzatie atât de ciudata,însotita de cele mai multe ori de spaima ca nu mai reusesti sa faci ceea ce-ti doresti,chiar daca nu te împiedica nimic din punct de vedere fizic.
Cum se poate oare sa ajungi sa iei telefonul cu gândul sa suni un prieten,apoi sa renunti subit la gândul ca, conversatia va dura poate prea mult si nu vei reusi sa termini alte treburi?Sa pari de cele mai multe ori ursuz si nesuferit.Si de ce oare am impresia ca nu-i o senzatie trecatoare?
Cu siguranta vor fi multi care ma vor critica pentru aceste rânduri,care vor considera ca nu sunt îndreptatita sa gandesc asa.Probabil ca asa este,dar asta simt acum.Poate voi gasi din nou formula corecta si rezultatul va fi,daca nu infinit cel putin suficient.
