La asta m-am gândit o juma' de zi într-o căldura sufocantă, într-un trafic infernal, doborât de mirosul asfaltului încins, de claxoanele stridente şi de timpul pierdut degeaba pe drumurile nesfarşitei corvoade birocratice în care ne desfătăm zi de zi.
Pentru un născut, crescut, trăit la ţară, civilizaţia asfaltului încins devine o particică de iad. Numai că aici pe asfalt nu te chinuie nimeni, ci de bunăvoie şi nesilit de nimeni devii participant la trafic într-un concert sadomasochist. Şi cum să nu mori de toţi nervii când ştii că acasă ai o curte cu iarba verde, crudă, mirositoare, presărata ici colo cu pomi şi flori, ca într-un pastel aşteptându-te să te întizi şi să respiri sănatate curată şi gratuită. Cu siguranţă că m-am gândit şi la zilele creaţiei, cum că Dumnezeu în atotştiinţa Sa a cunoscut că omul o să mai aibe nevoie şi de iarba, cum frumos zice un cântec arhicunoscut.
E frumoasă iarba peste tot, da' tot nu e ca cea de-acasă, cea pe care o cunoşti, o cureţi, o uzi, o vezi zilnic, o calci fără frica de amendă. Bine, poa' să zica cineva, ce romantic şi ăsta, de-aia nu mai pot eu de iarba lui. Dar asta nu contează, eu voiam să zic altceva. Anume că acasă îţi găseşti liniştea, departe de traficul încins la maxim. Apoi iarba, prin analogie, are ceva în comun cu omul. Cum? Păi aşa bine, pentru că iarba ca şi omul este des calcată în picioare; pentru că iarba ca şi omul se lasă purtată dupa cum bat vânturile; pentru că iarba ca şi omul se luptă cu buruienile pentru (con)vieţuire; pentru că iarba ca şi omul are un sfârşit, se usucă şi se aruncă, aşa cum spune Biblia că ,,viaţa omului e ca iarba câmpului". Vezi? Şi acum, aşa pentru încheiere, pot spune că poţi călca iarba, poţi dormi pe iarbă numai să nu fumezi iarbă.
Oricum, oriunde m-aş duce şi oricât aş suferi, gândul că mă întorc la iarba verde de acasă, mă linişteşte, mă răcoreşte şi mă întăreşte. Azi noapte a plouat, a plouat minunat.
