Legenda spune ca atunci cand a venit prima toamna pe lume toate pasarile s-au grabit sa plece spre tari mai calde. Una singura mai ramasese: o pasarica mica si zgribulita, pe o creanga de la marginea codrului. Avea, saracuta, o aripa rupta si nu putea sa zboare prea mult. S-a dus sa ceara ajutorul unui copac, caci acesta avand radacini, de buna seama ca nu va pleca nicaieri si va sti cum sa infrunte frigul si crivatul iernii. S-a dus mai intai la stejar, vazandu-l mai falnic:
- Te rog frumos, lasa-ma sa traiesc printre ramurile tale, caci vine iarna si voi muri fara adapost!
- Nu pot, i-a raspuns semet stejarul, nu vreau sa-mi mananci ghindele.Cauta-ti de drum!
S-a dus, biata pasarica, si la un fag, dar nici acesta nu s-a indurat sa o gazduiasca:
- Imi pare rau, i-a zis fagul ingrijorat de vantul ce se intetea. Am deja destule griji si iarna o sa fie grea. Nu pot sa te ajut.
Si tot asa, de la un copac la altul... Biata pasarica nici nu stia incotro sa se mai indrepte, cand, trecand pe langa brad, auzi spre mirarea si bucuria ei:
- Ei, pasarica, nu te mai framanta! Daca vrei ramai la mine. Poti sta pe oricare dintre crengile mele si impreuna vom trece noi si peste iarna ce vine!
Bucuroasa, pasarea isi facu degraba un culcus pe una dintre ramurile bradului. Si chiar din noaptea aceea vantul rece incepu sa sufle. Palide, una cate una, frunzele pomilor cadeau la pamant. Doar frunzele bradului ramaneau verzi, toti fiind uimiti de asa minune. Si vantul se mira nespus, asa ca s-a dus chiar inaintea Creatorului:
- Doamne, lasa-ma sa scutur si frunzele bradului, asa cum fac cu toti copacii. ..
- Nu, i-a raspuns Dumnezeu vantului. Bradului sa nu-i faci nimic, caci a fost bun cu biata pasarica! De el sa nu te atingi! Si de atunci, dragii mei, toti copacii isi pierd haina lor defrunze si flori, doar bradul isi pastreaza totdeauna frunzele verzi, fie vara, fie iarna.
