Fuse, fuse şi se duse. Cam aşa trebuie să vorbim despre anotimpul ce tocmai a plecat de la noi, târându-şi piciorul cu greu în încercarea de a mai stărui o clipă peste ţinutul unde primăvara trebuie să domnească pân’ la vară. Şi venind cu speranţă de viaţă nouă peste lucrarea lui Dumnezeu din munte şi câmpie, primăvara, scoate pe cei amorţiţi din case spre a vedea înţelepciunea cu care Dumnezeu a lucrat universul, spre a învăţa de la zidirea cea fără de suflet cum trebuie să rodim prin suferinţă.
Încep lucrările de primăvară. Iar o lucrare ce se săvârşeşte de la crearea lumii, de la Adam cel vechi pentru Adam cel nou, Hristos, este curăţirea viei şi a pomilor înainte ca pământul să se frăgezească pentru a primi seminţele. Şi când scriu aceste rânduri mă gândesc la Hristos ce spune că pomul care nu aduce roadă trebuie să se taie pentru foc, comparând roadele aduse de om cu cele ale pomului ce îşi aduce roada sa spre bucuria stăpânului său.
Există o aşa mare legătură între om şi cealaltă creaţie, că nu ai cum să spui că nu sunt rodul aceluiaşi Creator. Şi deşi suntem stăpânii pământului în lucrarea noastră, mai avem mult de învăţat de la cele ce ne înconjoară. Bunăoară nu ştiu dacă vreodată v-aţi gândit că în momentul în care intrăm cu foarfeca şi fierăstrăul în grădină pentru a curăţa pomii şi via le rănim. E adevărat că nu au suflet dar faptul că le provocăm durere se vede din plânsul viei şi din cleiul cu care pomul încearcă să-şi acopere rănile. Dar, trebuie să spun că aceste răni sunt ca operaţiile ce au ca rol extirparea organului care nu mai face rod, care nu mai lucrează cum trebuie. Tundem via şi pomii, le ciuntim fără milă iar ele la timpul cuvenit, drept mulţumire ne umple de roade, căci acele ramuri tăiate renasc în crengile ce vor purta hrana noastră, în crengile ce poartă frunza care preia arşiţa verii pentru a ne da nouă umbră.
Am făcut această lungă introducere pentru a vă spune că am putea să învăţăm de la viţa de vie. Ea, suportă tăierea nemiloasă a stăpânului şi plânge. Plânsul viei, acele lacrimi sunt tămăduitoare. Sunt folositoare pentru vedere, pentru ochii care sunt deranjaţi de blefarite şi conjunctivite. Sunt folositoare în cazuri de dischinezie biliară, colecistită şi litiază biliară. Dar acest plâns al viei este folositor şi sufletului care nu ştie să plângă, omului care se leapădă de Hristos ca Petru şi niciodată nu plânge cu amar. Poate că dacă Dumnezeu ar proceda cu nou aşa cum procedăm noi cu via, am plânge. Dacă Dumnezeu ne-ar tăia din elan, dacă ne-ar ciunti din avânt, am rodi mai mult. Via şi pomii netăiaţi devin hălăciugă neroditoare şi nu cresc decât pentru a folosi toată energia spre a hrăni ramurile ce se întind tot mai mult fără să aducă pic de rod. Noi nu aducem roadă pentru că ne folosim energia pentru a ne hrăni visele deşarte, noi nu rodim pentru că nu plângem, noi nu rodim pentru că nu lepădăm uscătura, noi nu aducem roadă deoarece faptele noastre rele sunt ca omizile ce mănâncă din sufletul nostru, noi nu rodim pentru că nu alergăm la Creatorul şi Grădinarul nostru pentru a ne curăţa de ramurile ce se înalţă întru mândrie şi slavă deşartă. Noi vom deveni acei pomi care vom fi aruncaţi în foc din pricina nerodirii noastre, şi, la acest început de primăvară, să renaştem spre rodirea faptelor bune, să plângem ca şi via de durerea bucuriei curăţitoare şi vindecătoare a fiecărei primăveri binecuvântate de Dumnezeu. Şi nu uitaţi, El e viţa, noi suntem mlădiţele.
