Nu-s de mult timp în acest spațiu virtual și chiar de-aș fi fost îngăduită mai mult, v-ați fi dat lesne seama că nu voi face concurență niciunui bucătăraș, veleitățile mele în acest domeniu fiind sub medie. Rețineți asta, e unicul moment de modestie al meu!
Mai ușor îmi este să scriu, și cel mai mult îmi place să scriu despre oameni. Pentru că-i iubesc, mi-s dragi și-mi îmbogățesc existența într-un mod fabulos. Primul om despre care am ales să vorbesc e Padre, și n-o fac deloc întâmplător. Dintre cele câteza zeci de motive, unul ar fi acela că avem o relație de prietenie virtuală de câțiva ani și recent, cu voia lui Dumnezeu, ea, într-un mod aproape firesc, s-a concretizat într-o întâlnire în real.
Se zice că, atunci când l-au întrebat pe Fericitul Augustin ce este timpul, el a spus așa: “dacă mă întrebi ce este timpul, nu știu ce să-ți răspund, dar, dacă nu mă întrebi, știu”. Așa și eu, dacă mă întrebi cine-i Padre, nu știu să-l definesc, să-l limitez în definiție, dar, dacă nu mă întreb, simt că-l cunosc, că-I percep în profunzime, ca și cum m-aș întâlni cu propria-mi simțire. În fața unui lucru autentic, oamenii vibrează, iar necuvintele vorbesc.
L-am întâlnit fără urmă de fariseism, fără bariere artificiale. L-am simțit ca fiind un purtător al unei vieți interioare bogate, l-am întâlnit senin la chip și cald la suflet, cu o gândire elegantă și curată, expusă fluent, neînzorzonat dar cu substanță. Înțelepciunea îi transpare prin elocință.
Într-o lume descentrată, ce parcă-și pierde direcția, nemaiavând puncte cardinale ferme, Padre reușește să reclădească, cu euforie chiar, valoarea umană și folosește ca liant credința creștină. I-am simțit emoția, dar și siguranța, și inocența, i-am admirat spiritul viu, familia și realizările.
Așa cum ți-am și spus, Padre, ești un om complex și, aș adăuga acum, foarte necomplicat. Să nu mă întrebi cum mi-am dat seama de toate acestea, că n-aș ști să răspund. Știu însă că avem nevoie de oameni asemeni ție, avem nevoie de modele.
