Errare humanum, perseverare diabolicum. Cam aşa spune un proverb latin despre greşeală. Adică a greşi este omeneşte, a persevera este diabolic. Corect. Numai că acest proverb se bate cap în cap cu un altul care spune că omul din greşeli învaţă. Eu cu acesta nu sunt de acord, deşi este foarte des invocat în acele momente în care se doreşte spălarea anumitor fapte reprobabile. Târzior am descoperit că omul, fiinţa raţională creată de Dumnezeu după chipul său cu libertate de expresie şi manifestare, nu reuşeşte mai niciodată să înveţe din greşeli. Este inferior animalelor la acest capitol. Şi spun asta cu argumente. Dacă un câine pică în laţ într-un anumit loc, a doua oară sigur va evita locul respectiv. Şi am luat un caz banal. Omul în schimb, dacă greşeşte faţă de sine, de aproapele sau faţă de Dumnezeu într-un fel, aidoma va proceda şi a doua oară, dacă nu chiar mai rău. De multe ori am auzit oameni cărora le-a fost rău de la băutură spunând: „nu mai beau cât oi fi” şi nu după mult timp ghiciţi şi singuri ce au făcut. Oameni care au furat, bătut, omorât, care au spus că după ce vor ieşi din închisoare se vor îndrepta, şi majoritatea s-au întors la locul de pedeapsa. Copiii fac acelaşi lucru, adulţii toţi, indiferent de starea socială sau pregătirea avută. Toţi repetăm greşeala, niciodată nu învăţăm din greşeli. Primii oameni au greşit, urmaşii lor au înmulţit greşelile, noi le punem capac. Sunt mai mult decât convins că dacă oamenii ar fi învăţat din greşeli societatea zilelor noastre ar fi fost alta. Probabil că aveam o imitaţie a raiului încă de pe pământ.
Biserica învaţă pe temelia Scripturii că nu este om care să fie viu şi să nu greşească, măcar că de o zi ar fi viaţa omului. Noi ştim că suntem supuşi greşelilor, suntem robi ai greşelilor dar nu acţionă în nici un fel, nu într-un mod care să arate că într-adevăr asta ne dorim. Chiar şi mărturisirea, spovedanie este făcută de multe ori cu superficialitate, fără pregătire, fără a mai aduce în discuţie pe cei care nu fac acest lucru niciodată.
Expresia „să te-nveţi minte” face trimitere directă la gândire, la minte, la folosirea acestui atribut dumnezeiesc, atribut sădit şi în sufletul fiecăruia dintre noi, dar un atribut ascuns prin cotloanele creierului nostru, cel pe care nu-l folosim decât procentaj de 10% aşa cum trebuie.
Prin cercurile teologice se spune că nu putem noi greşi cât poate Dumnezeu să ierte. E corect dacă ne gândim la nesfârşita lui Dumnezeu iubire, dar ar deveni incorect dacă am încerca acest lucru, ispitindu-L pe Dumnezeu, care într-adevăr nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu.
Dumnezeu ne aşteaptă pe noi ca pe nişte fii rătăcitori să ne venim în fire, în minte, să ne învăţăm minte şi să învăţăm din greşeli. Şi spun asta cu gândul că ar fi bine dacă am învăţa din propriile greşeli, căci dacă am învăţa şi din greşelile altora chiar am fi departe. Aşa că pentru învăţare de minte, ar fi indicat să facem mea culpa când greşim faţă de oameni cu lucruri omeneşti şi să folosim lacrimile amare ale lui Petru când greşim faţă de Dumnezeu.
E sfârşit de an. Ar fi frumos, ar fi bine, dacă fiecare din noi am putea renunţa la un viciu, la o greşeală deseori repetată. A fi omenesc să învăţăm din acele greşeli care şi-au pus amprenta pe viaţa noastră, cauzându-ne deseori neajunsuri, lipsuri ori neînţelegeri. Fireşte, aşa cum spun deseori, fiecare este stăpân pe propria-i libertate de alegere. Dar, de ce să nu alegem binele....
