Intr-o lume in care totul se misca atat de repede, intr-o lume in care traim uneori in virtutea inertiei, exista totdeauna, pentru fiecare dintre noi, o bucurie. Exista o mama, careia ii datoram viata.
Intamplator poate, sau pentru ca am meritat, intr-o zi, am castigat cel mai de pret "lucru" pe care-l poate castiga vreodata o femeie...am devenit mama.
Nu am stiut multa vreme daca voi merita sa am acest statut, dar iata ca Dumnezeu mi-a aratat inca o data, cat de norocoasa pot fi.
Pentru mine, a fi mama - a unui baietel minunat, Rares - reprezinta de multe ori echilibrul de care are nevoie sufletul si fiinta mea, pentru a merge mai departe atunci cand totul in jurul meu pare neinsemnat, superficial, urat si greu de suportat.
El, Rares a fost cel care mi-a oferit acum 3 ani si jumatate, emotia suprema. Emotia de a deveni mama. El, Rares este singurul "barbat" din viata mea care mi-a oferit un "Te iubesc" in care cred cu tarie si pe care-l simt prin fiecare por al trupului. El, Rares, mi-a oferit un zambet senin si o mangaiere pe care nu mi-o va mai oferi, nimeni, niciodata.
Ii datorez atat de multe copilului meu...
As vrea sa fiu pentru el, o mama "buna" - asa cum isi doresc probabil toate mamele - si desi pare ceva atat de natural este totusi atat de greu.
N-as vrea sa ridic tonul atunci cand vad ca lucrurile pe care le face nu coincid cu ceea ce as face eu (acum la 34 ani)...chiar daca la varsta lui poate as fi fost mult mai "zvapaiata". Si dupa ce am facut totusi acest lucru (am ridicat tonul) realizez cat gresesc fata de el...Si ma intreb...Oare sunt o mama "buna"?
Imi doresc sa fiu sanatoasa si sa ma pastrez cat pot de frumoasa pentru ca el, Rares, sa se mandreasca cu mine atunci cand va creste, iar eu voi avea cu mult mai multi ani decat am acum. Ii multumesc pentru ca datorita lui, am uneori motivatia de a avea poate, mult mai multa grija de mine decat as fi avut-o daca el nu ar fi existat.
Si ma gandesc uneori la noptile nedormite - putine de altfel - in care simteam ca mi se inchid ochii singuri si ca nu mai puteam suporta oboseala...si-acum, cand timpul a trecut, parca mi-as mai dori o noapte de aceea in care sa simt intr-adevar ca fac un "sacrificiu" pentru copilul meu.
Anii trec si scurgerea timpului imi dovedeste ca experienta pe care o traiesc ca mama este printre cele mai minunate pe care le-am trait sau pe care le-as putea trai vreodata.
Imi place ca ma face sa ma simt utila si de neinlocuit in fiecare dimineata cand el se trezeste si-mi spune cu glasul acela...stiti voi...de copil..."Mami, te iubesc!"
Imi plac intrebarile pe care mi le adreseaza zi de zi si la care de cele mai multe ori nu gasesc raspunsuri...Am un copil atat de inteligent...atat de sincer...atat de iubitor...atat de plin de energie incat realizez ca pe lumea aceasta, nu pot juca un alt rol mai bun decat acela de mama.
Si-mi iubesc copilul si stiu ca si el ma iubeste si am incredere si mai stiu ca mereu ma va face fericita si ca voi conta pentru el. Si sunt optimista si cred ca si peste ani, telefonul va suna iar la celalalt capat al firului voi auzi vocea unui barbat minunat care-mi va spune: "Sarut mana mama, ti-e dor de mine?"
