Ratarea face parte din viaţa oricăruia măcar la un moment dat şi nu trebuie să negăm rostul ei, căci fără să gustăm din cupa amară a înfrângerii puţini suntem capabili de marile victorii.
Ratarea nu este doar o dramă personală. Aşa cum există destin individual şi destin colectiv, există şi ratarea colectivă, chiar naţională şi Doamne fereşte de ratarea noastră ca specie!
Vreau să vă descriu succint doar ratările care au schimbat destinul naţiei noastre. Chiar şi la acest nivel, deciziile aparent neimportante au generat schimbări uriaşe, imposibil de prevăzut.
Cine s-ar fi gândit că decizia lui Filip al II-lea al Macedoniei de a-I numi responsabil pe Aristotel cu educaţia fiului său, Alexandru Macedon, va determina mai tânărul stat macedonean să intre în orbita culturii greceşti? Obstinaţia cu care Olimpia, mama sa grecoaică, megalomană şi paranoică, i-a inoculat lui Alexandru Macedon convingerea că are origine divină, dorinţa de a cuceri întâi Grecia, apoi Imperiul Persan şi două treimi din lumea cunoscută atunci, ne-a deturnat destinul pe o alee lăturalnică a istoriei.
Prea puţin interesat să unească triburile marelui neam al tracilor, din care făceau parte şi macedonenii, Alexandru se va lăsa purtat în aventura cuceririi lumii din postura de portdrapel al civilizaţiei elene, fapt care l-a înstrăinat de nucleul armatei şi de macedoneni.
Moartea sa prematură şi dispariţia măreţului său imperiu au fost rezultatele deciziilor luate de către părinţii celui care a inventat planificarea şi strategia militară.
Macedonenii, epuizaţi de campanile celui mai mare strateg militar din toate timpurile, nu vor reuşi să se menţină în prim planul istoriei şi vor sfârşi prin a fi cuceriţi de către Imperiul Roman, aşa cum s-a întâmplat şi cu mai toate triburile trace.
A fost prima şi cea mai mare şansă a noastră de a avea un cuvânt de spus în arena mondială.Urmaşii marelui conducător nu au avut nici geniul lui Alexandru Macedon şi nici nu au beneficiat de un context istoric la fel de favorabil.
Nu vreau să vă vorbesc despre Burebista deoarece istoricii noştri încă nu sunt în stare să delimiteze miturile de fapte.
După aproape 2000 de ani, Mihai Viteazul (care la început a dorit refacerea Imperiului Bizantin tot sub stindardul civilizaţiei elene) va înfăptui pentru puţin timp unirea celor mai importante teritorii locuite de români, dar nu va reuşi să distrugă Imperiul Otoman iar asasinarea sa va încetini şi perverti procesul de formare a poporului român, popoarele din jurul nostru reuşind astfel asimilarea populaţiei de origine tracă aflată atunci în stadiul proto românismului.
A fost ultima noastră mare ratare, cea care ne-a dus în stadiul de popor mic, exploatat de mai toţi vecinii, cu o istorie care a fost rezultatul vrajbei dintre marile puteri, la care s-a adăugat din când în când şi arareori providenţial naţionalismul român.
Nu am avut numai ratări mari, am avut şi ratări mai mici:
Am pierdut o parte din Dobrogea şi prietenia Rusiei deoarece am refuzat la început să primim această provincie în schimbul judeţelor Cahul, Bolgrad şi Ismail, iar astăzi nu stăpânim nici toată Dobrogea şi nici acele teritorii din sudul Basarabiei unde elementul românesc a fost eliminat şi înlocuit cu găgăuzi;
Clasa politică a refuzat în 1918 cererea romanilor dintre Nistru şi Bug care îşi proclamaseră în mod legal dorinţa unirii cu România, motivând că nu avem capacitatea guvernării unei ţări care a crescut brusc mult prea mare;
Am pierdut o parte a Banatului, care a ajuns sub stăpânirea sârbilor pentru că marele Ion I. C. Brătianu a avut chef de glumiţe dâmboviţene, specifice Miticilor, dar greu de digerat de către şeful comisiei aliate de la Sevres, în timp ce sârbii au ştiut să-şi susţină eficient interesele, ocupând pentru o perioadă Timişoara;
Capitularea jenantă din 1941 în fata pretenţiilor URSS-ului de a ceda ţinutul Herţei, Bucovina şi Basarabia, a fost doar o continuare a tradiţiei de trădare naţională a claselor conducătoare;
“Întoarcerea armelor” de la 23 august 1944 este doar un alt exemplu al capacităţii elitelor româneşti de a cosmetiza o trădare şi o capitulare fără condiţii;
Eu consider intrarea României în U.E., în urma unor negocieri care nu au respectat interesele noastre naţionale, tot un act de capitulare necondiţionată şi deci o ratare.
După atâtea exemple de ratări naţionale, mulţi vor fi miraţi când voi considera că politicienii sunt de fapt nişte mari rataţi, aşa cum pot fi consideraţi mulţi dintre cei ce fac parte din aşa zisele noastre elite.
Nu vreau să explic de ce. Ştiu că cei ce mă pot înţelege au făcut-o deja, iar ceilalţi sunt în situaţia triburilor din jungla amazoniană sau africană, care nu cunosc ceasul, nu au noţiunea timpului şi când sunt puşi să explice timpul spun “soarele era la răsărit, la apus”, pot vorbi despre diferenţa dintre zi şi noapte, dar îşi împart existenţa între anotimpul secetos şi anotimpul ploios. Oamenii ăştia mor chiar şi când sunt condamnaţi doar la o lună de închisoare, deoarece ei trăiesc numai în prezent, aşa că eu chiar aş fi tare prost dacă aş încerca să le explic de ce Băsescu, oricare alt politician sau un impostor cu titlul de doctor în nu ştiu ce ştiinţa, sunt de fapt nişte mari rataţi care ne-au târât după ei în mocirla ratărilor lor şi toată această sumă de ratări este declarată de către occidentali: “România, stat eşuat”.
De aceea, demersul meu “jurnalistic” a fost doar o formă de refulare în văzduhul internetului.
După ce am propus ca salariile şi pensiile pe o perioadă de măcar cinci ani să fie vărsate într-un fond de dezvoltare, nu am avut deloc surpriza să constat că pătura cea mai lovită de bezmetica noastră tranziţie de la socialism la disoluţie, este de acord cu propunerea mea, în timp ce şefii, sefuţii şi prostuţii din locuri călduţe s-au oripilat la gândul că îşi vor pierde banii care de fapt s-ar fi transformat în acţiuni, dar cine ştie ce se poate face cu banii dintr-un fond public mai bine ca elitele noastre? Şi gândiţi-vă că nu m-am legat de spăgi, sinecuri şi alte venituri oculte si nu in ultimul rând, de ce propunerea unui neica nimeni a stârnit atât de multă ură !?
De aceea ratarea noastră are atâtea chipuri şi este de toate felurile...
