Scriu aceste rânduri cu sfială şi temeri fără număr. Fac parte din viaţa mea, le văd si le admir zilnic. Fără ele aş fi fost mai sărac şi incapabil să trec peste piedicile permanente si absurde specifice societatii noastre .
Mai toate scrierile mele au ieşit dintr-o suflare şi vă mărturisesc că îmi ia mult mai mult timp să le corectez cu ajutorul unui program şi să le postez.
Scriu, şterg, rescriu şi iar şterg. Nu sunt capabil şi nici nu cred să fie cineva în stare să redea întreaga lor frumuseţe, gingăşie şi sensibilitate. Este vorba despre Violetele de Parma româneşti.
Sunt singurul motiv pentru care merită să trăim în România şi fără ele eu chiar nu văd rostul vieţii.
În faţa ochilor noştri orbi se petrec drame mai mult sau mai puţin tăcute şi toate aceste Violete de Parma româneşti ascund în sufletul lor poveşti cu gust amar mirosind insuportabil a trădare, amăgire şi iluzii amestecate cu doruri nestinse.
Animalele de pradă le adulmecă şi le dau târcoale ca nişte rechini, gata oricând să le atace, să smulgă o parte din sufletul lor şi să plece.
După fiecare atac, Violetele îşi recompun înfăţişarea şi sufletul ce au ajuns asemenea cubului Rubik, numai că gingaşele bucăţele de Violete sunt asamblate la loc cu ajutorul lacrimilor.
Eu cred că trăim în ţara cu cele mai valoroase Violete şi cu toate astea o societate fără o scară firească a valorilor le calcă în picioare, le răvăşeşte şi le exporta la un preţ de nimic.
Mai mult de jumătate dintre Violetele româneşti îşi trăiesc existenţa în singurătate, risipind în pustiu parfumul şi culorile lor.
Unele au pui şi se dedică cu desăvârşire creşterii lor.
Altele, după mai multe încercări şi trădări, au aerul unui heterosexual care încearcă să cucerească un homosexual doar pentru a dovedi că este un infractor.
Unele sunt tonice, răspândind voie bună în jur pentru a se prăbuşi fără veste în cea mai neagră depresie. Îşi recâştiga tonusul fermecător după ce îşi recompun o nouă înfăţişare.
Altele îmi par nişte măicuţe pornite pe drumul Golgotei. Nu mai cer nimic de la viaţă, strălucirea lor s-a stins, sunt ca florile deşertului în perioada lunilor fără niciun fel de precipitaţii. Înfloresc subit pentru a se stinge la fel de repede, lăsându-i pe cei din jurul lor cu gura căscată, incapabili să înţeleagă fenomenul şi să-l aprecieze.
Oricât aş scrie, m-aş simţi în postura celui care încearcă să descrie Soarele. Cine poate reda toate nuanţele şi toată strălucirea? Tremurând de neputinţă, închid laptopul si visez să mă transform într-un Zburător invizibil şi să le sărut pleoapele pe furiş în schimbul unei vieţi mai bune...
