Nu stiu care ar trebui sa fie varsta la care ar trebui sa se termine intrebarile, iar raspunsurile sa mi se aseze perfect in suflet ca certitudini ce ma formeaza. Acum ma simt ca un copac, in plina primavara, cu radacinile adanc in fipte in locul in care m-am plamadit ca om, ca roman in cea mai mare parte din viata si care are crengile aruncate-n sus, atarnate de cer, izbucnind in flori albe ... in zeci sau sute de cautari, idei, sperante.
A trecut iarna. O vreme am stat zgribulita sub omat si-am tremurat la gandul ca poate soarele n-o sa mai domoleasca odata frigul si amorteala in care ma gaseam. Dar s-a intamplat. Si o certitudine s-a creat. A scos nasul timid, mugur verde crud si-apoi a crescut alb. Da, am inteles bine ca toate au un final, chiar si iernile, care precis sunt urmate de primavara. Ce-mi arde mie de copaci infloriti cand in sfarsit zapada a navalit peste cimentul Varsoviei? Nu stiu. Poate ca primavara e mai mult o boala si-o stare a sufletului decat o boala a copacilor ce se-arata prin febra infloririi.
Ma gandesc la ultimul an care mi-a framantat sufletul in mii de feluri, dar care spre final m-a tinut la cald, in preajma unor oameni cu zambete senine si palme bune care sa ma aline, la toate care m-au ajutat iata sa cresc, exact ca un aluat bun. Inca mai trebuie sa cresc, inca ma transform sau ma definesc, dar stiu clar un lucru. Si peste el asez incet o temelie prin care sa ma construiesc din nou, de la capat. Schimbarile te zdruncina si te pot face sa te intrebi cine esti, ce cauti tu in lume, ce iubesti, pe cine si de ce, cine esti. Kim jestem? Cine sunt? Asta m-am intrebat intr-o zi oarecare privind absent niste fotografii proiectate pe un panou alb. Analizasem o ora deja vietile altor oameni, tristetile si goliciunea lor, plinatatea familiilor fericite sau nedreptatea care le-a daramat visele, fericirea ce le ardea in ochi si la capatul acestor opinii pertinente pe care le aveam despre altii, intr-un moment de tacere, intrebarea a izbucnit in mine. Si in mod curios in poloneza.
Nu ma mai mir ca uneori, cand plec din Varsovia si ajung intr-o alta tara, diferita de Romania, imi vine sa vorbesc in poloneza pe strada sau in magazine. Curios lucru, pentru ca in viata de zi vorbesc foarte mult in engleza, mai ales ca asa ni se cere la cursuri. Identitatea e poate mai elastica decat o guma de mestecat. Nu sunt poloneza si nu voi fi niciodata, dar ceva din tara si spiritul acestor oameni mi-a patruns in suflet si m-a format. Sunt in stare sa apar acest loc si oamenii sai cu la fel de multa convingere ca si in cazul tarii mele, desi ii stiu neajunsurile, desi uneori o cert si ea pe mine. O iubesc, e acasa.
Si acesta e unul dintre lucrurile care nu se schimba, la fel cum nu se schimba senzatia de copilarie de pe ulita bunicii si nici lucrurile mici care ma intorc mereu in stari de demult. Am facut in urma cu ceva timp un album al bucatarasilor cu retete de suflet si-am vazut cat de dragi ne sunt gusturile, acele arome care ne intregesc amintirile despre viata. Uneori un miros cald scoate la suprafata o amintire uitata. Un strain care trece pe strada purtand un parfum familiar ne face inima sa tresara si pentru o secunda, un om pe care nu l-am vazut de mult timp e cu noi.
Daca ar fi sa imi compun viata din mirosuri si gusturi, ea ar fi asa: lapte cu gris (aveam 5 ani, fratele meu era bebelus si eu voiam sa mananc ce mananca el), bors cu carne si multa verdeata (cand il miros imi amintesc clar harjoneala de la masa, eu cu frate-miu hlizind pentru ca nu ne placea), lapte acru si mamaliga (verile la bunica), tort cu martipan (7 ani, deja la scoala), cucosei de zahar ars (clasa a 3-a, imi placea de Vladut), pufarini (clasa a 5-a, imi placea de colegul de banca), cafea (clasa a 6-a, varsta rebeliunii :p faceam cafea si pizza cu prietena mea cea mai buna), compot de prune (tabara de vara, liceu, iubire - deja devin discreta :p), parizer, paine si cola (asta cumparam noi cand nu prea aveam bani de mancare la facultate :D) si tot la facultate am mancat cele mai multe piftele, snitele si prajituri cu mere. Grecia: portocale, souvlaki. Apoi viata in Polonia: bulcute dulci cu unt si lapte, supa instant cand nu aveam bani, ness mult, peste afumat dintr-un oras de la mare, kasza, pierogi. Apoi gatit mai mult, senzatia ca am casa mea, am descoperit bucataras, retete fara foc, calatorii, gusturi din alte tari, fiecare cu amintirile ei, cu rasete si voie buna ...
Cea mai recenta gluma culinara mi-a ramas din Berlin. Intr-o seara de duminica, toate magazinele inchise, noi murind de foame. Mergem cat mergem si dam de un restaurant italian deschis. Nu prea aveam bani. Ne uitam in meniu. Pizza super mare. Ne hotaram sa impartim una si sa luam si doua beri :D Vine chelnerul. Noi: o pizza, va rog! :) El perplex: O pizza? O pizza?!
Cred ca am fost singurii clienti care au impartit o pizza, asa ceva nu se face in anumite tari. Am ras vreo trei zile. Ei na, noi am fost mai boemi :p De-atunci insa de fiecare data cand mancam pizza, vine intrebarea „o pizza? Doar una??”
Ei, stiu bine, cam fiecare perioada a fost marcata de un gust nou, de-o reteta indragita si multe mancaruri sunt ca o calatorie intr-un alt timp, o alta stare. Voi, daca v-ati pune viata intr-o ordine cronologica de retete, cam care ar fi ele, in mare? Aveti intamplari amuzante legate de mancare?
