Drumul meu spre şcoală pornea de la gară, de-a lungul Bulevardului Castanilor (denumit astfel după castanii mari, umbroşi, cu coroana bogată şi o mulţime de fructe verzi cu mici ţepi), trecea prin centrul vechi al oraşului, pe lângă biserica Stelea şi ajungea la clădirea impunătoare a liceului.
După ce traversam Bulevardul Castanilor și admiram clădirile impozante, întrebându-mă mereu, cum ar fi să locuieşti în ele, intram în centrul vechi. Eram fascinată de acele străduțe, de casele cu un singur nivel şi de balcoanele din fier forjat, de forfota dimineţii şi de aromele din prăvălii. Mirosea a cafea proaspăt râşnită, a lapte bătut, a covrigi şi a pateuri calde şi parfumate. Oamenii care stăteau în acele case îmi păreau deosebiţi, coborâţi parcă din alt veac iar eu eram dornică să le ascult poveştile. Magazinele de la parter aveau un farmec aparte, uşor desuet, cu o mulţime de lucruri utile sau mai puţin utile, cu o bogăţie de stofe şi mătăsuri, eşarfe colorate, pantofi şi sandale elegante. Reprezentau supremul lux pentru mine şi dacă reuşeam să cumpăr ceva, eram foarte fericită.
Întotdeauna trecerea mea pe acolo se încheia cu cumpărarea unui pateu cu brânză sau cu carne. Până când ajungeam la şcoală, pateul era gata.
Anii au trecut, treceam rar prin Târgovişte. Eram dezamăgită, străduţele şi casele nu mai erau, iar eu parcă pierdusem ceva drag mie. Clădirile noi, terne şi insignifiante nu îmi spuneau nimic, nu voiam să ştiu ce fel de oameni locuiesc în ele. Nu aveau o poveste de spus.
În primăvara aceasta am avut puţin timp de pierdut în Târgovişte şi paşii mei s-au îndreptat prin acele locuri în speranţa că amintirile mele vor reînvia, că voi putea savura un pateu cu brânză sau carne. Am trecut pe lângă Casa de Cultură a Sindicatelor, am intrat pe o străduţă ascunsă de siluetele înalte ale blocurilor şi deodată în faţa mea s-a deschis o poartă demult uitată, o stradă largă, cu pergole înflorite şi cu băncuţe în faţa lor, şi încet, încet au apărut şi casele. Nu îmi venea să-mi cred ochilor. Probabil au fost acolo tot timpul, ascunse de blocurile înalte şi urâte. Cineva a vrut să păstreze acel loc minunat şi a reuşit.
Am pătruns într-un univers cunoscut mie. Casele cu un nivel, cu balcoane din fier forjat, cu magazine la parter, cafenele sau chiar restaurante, erau acolo și parcă reînviau vremuri demult apuse. Era destul de devreme, liniştea era stăpână peste acele minunății şi m-am întrebat cum a fost posibil să scape de tăvălugul demolărilor aşa ceva? M-am plimbat apoi alene, am privit vitrinele cu nesaţ, am făcut fotografii şi m-am bucurat de aerul curat al dimineţii până când strada s-a animat, iar eu a trebuit să părăsesc cu regret atmosfera adolescenţei mele.
O singură părere de rău am avut, nu am găsit patiseria din colțul străzii cu minunatele pateuri cu brânză şi carne.
